Viața în chirie: capitolul 1

Sursa foto: pinterest.com

Din fericire (sau nu) am urmat studiile universitare în același oraș în care m-am născut. Șase ani am făcut naveta casă-facultate (eu locuind la țară) și, prin urmare, nu am experimentat viața în chirie, gazdă ori cămin. Și nici că regret ceva. Dar asta e o discuție pentru o altă zi.

Ei bine, odată cu stabilirea mea în Scoția, această situație s-a schimbat. Astfel, am descoperit pe propria-mi piele cum e să locuiești într-o casă care nu-ți aparține și, mai mult decât atât, să fiu nevoită să o împart cu o persoană necunoscută.

Chiar și acum acum, în pragul de a mă muta într-o altă locuință doar cu partenerul meu, gândul că am împărțit același acoperiș cu un străin, mă face să mă simt inconfortabil. Și nu zic asta dintr-un simț al proprietății exacerbat. Nicidecum. O spun pentru că, nu de puține ori, am avut sentimentul că intimitatea îmi este invadată.

Pentru mine casa este sanctuarul meu. E locul în care îmi caut relaxarea după o zi obositoare la serviciu. Locul unde îmi hrănesc nu doar trupul, ci și sufletul. E refugiul meu în momentele zgomotoase ale vieții. Iar atunci când altcineva îți întrerupe liniștea și tabieturile de care ai nevoie, când nu oferă lucrurilor pe care le folosiți în comun aceeași grijă ca tine sau când, pur și simplu, nu îți respectă prezența, acea casă se urâțește, oricât de frumoasă ar fi.

Treptat, pereții ți se par a fi mai mult gri decât albi, canapeaua nu mai este la fel de comodă ca la început și tabloul acela de deasupra șemineului te scoate din sărite. Spațiul e din ce în ce mai restrâns, iar praful nu se mai așază doar pe bibliotecă și pe dulap ci și pe sufletul tău, chiar dacă încerci din răsputeri să-l menții întotdeauna curat. Și aceea e clipa în care conștientizezi că nu lucrurile fizice mobilează o casă, ci oamenii care o locuiesc. Nu mirosul din living-ul pe care ai uitat să-l aerisești o zi te sufocă, ci toxicitatea persoanei/lor care dorm la o ușă distanță de tine.

2

Crăciunul copilăriei mele

Sursa foto: pinterest.com

Am fost un copil crescut la țară. Nu într-o zonă unde timpul pare că a stat în loc, ci într-una atinsă ușor de noutate, dar în care anumite tradiții încă se mai păstrează.

Ei bine, în satul meu din Moldova, la doar 15 kilometri de Iași, spiritul Crăciunului se împrăștia încă de la începutul lui decembrie. Acela era și momentul în care gospodinele și gospodarii începeau să curețe cu vervă fiecare încăpere a casei, semn că bucuria Nașterii lui Iisus trebuie să-ți găsească atât sufletul, cât și căminul în care locuiești curat, senin și limpede.

Pe vremea mea, deși nu au trecut foarte mulți ani de-atunci, bradul se împodobea în seara de Ajun, chiar înainte de a bate colindătorii-n ușă. Nu respectam niciodată o tematică anume, nu avea globuri scumpe și nici o stea imensă în vârf, dar arăta fermecător și răspândea un parfum pe care azi îl caut cu jind. În locul renilor zburători, a căsuțelor de ceramică ori a săniilor din lemn ce se găsesc în bradul meu din prezent, în cel din trecutul meu obișnuiam să pun bomboane de pom și multe alte dulciuri cărora, împreună cu mama, le coseam un șnur astfel încât să le putem agăța. Iar asta, îmi aduc aminte, era una dintre cele mai plăcute și liniștitoare activități pe care le făceam.

Tot în Ajun se finalizau și ultimele treburi în bucătărie. Și n-am suficiente cuvinte pentru a spune cât îmi e de dor de mirosul de cozonac proaspăt scos din cuptor și de sarmalele pe care mama le fierbea pe plita cu lemne, la foc domolit. Așa se face că de Crăciun, în casa noastră n-au plutit niciodată arome de lavandă, de mosc și alte de genul acesta. Dar credeți-mă că acestea nu reușesc nici acum să egaleze bucuria pe care mi-o dăruiau și pe care continuă să mi-o dăruiască mirosul de portocale, de brad și cel de bucate tradiționale.

2

M-am întors

Sursa foto: pinterest.com

Au trecut aproape 12 luni de când am publicat ultimul articol pe acest blog. Deși la finalul anului trecut îmi promiteam că voi scrie mai des, se pare că viața a avut alte planuri pentru mine. M-a alergat către o mulțime de locuri, m-a obligat să învăț o grămadă de lucruri noi, și chiar să simt într-un fel cu totul diferit, sleindu-mă astfel de puteri și aducându-mă uneori pe marginea disperării.

Chiar dacă au fost momente în care am tânjit după acel me time sau zile în care mi-am dorit să scriu, dar oboseala și gândurile cotidiene mi s-au așezat în cale, mi-ar fi rușine să mă victimizez. Am descoperit atât de multe și-am crescut enorm în tot acest timp, încât nu pot fi decât recunoscătoare. Și pentru că acum traversez un anotimp mai liniștit din viață, mă întorc astăzi pe blog.

Picioarele mi-s ascunse sub plapumă, muzica îmi cântă în surdină, iar degetele mele aleargă încolo și-ncoace pe tastatura laptopului din brațe. Scriu din nou. Iar bucuria emanată de activitatea asta îmi încălzește sufletul ca o ceașcă de cafea în diminețile de iarnă. 

Acum, mai mult ca oricând, voi scrie pentru mine. Nu pentru că trebuie, ci pentru că asta îmi face bine. Nu pentru că trebuie să dovedesc ceva cuiva, ci pentru că trebuie să fiu fericită eu cu mine însămi. Nu neapărat pentru că trebuie să conversez cu ceilalți, ci mai degrabă pentru că acesta e modul prin care pot să mă re-conectez cu mine.

4

3 Lucruri pe care mi le doresc de la 2018

Sursa foto: pinterest.com

Dacă ar fi să definesc luna ianuarie printr-un singur cuvânt, atunci l-aș alege cu certitudine pe următorul: dualitate. De ce? Ei bine pentru că, pe de o parte, în această perioadă a anului viața noastră cotidiană e destul liniștită. Cei mai mulți dintre noi ne întoarcem alene la activitățile lăsate undeva în stand-by, iar evenimentele sociale importante sunt puține la număr sau lipsesc cu desăvârșire.

Pe de altă parte, însă, ianuarie este și luna în care interiorul nostru este mai agitat ca oricând. E luna în care facem bilanțul anului ce tocmai s-a încheiat și analizăm cu minuțiozitate rezultatele. Luna în care ne felicităm tacit pentru reușite și ne muștruluim pentru toate acele lucruri la care am eșuat sau care nu au ieșit așa cum am fi vrut. Și, nu în cele din urmă, ianuarie e luna în care concepem cele mai multe planuri și dorințe de viitor. Iar pe ale mele am decis, fără absolut niciun motiv, să le așez aici. Continue reading “3 Lucruri pe care mi le doresc de la 2018”

4

TU UNDE ȘI CÂND AI EVADAT ULTIMA DATĂ?

Sursa foto: pinterest.com

Din când în când, cu toții simțim nevoia să evadăm. Să ieșim din nebunia în care trăim și să ne îndreptăm spre alte zări, mai tăcute, mai domolite. Să lăsăm în urmă mizeriile în care suntem nevoiți să călcăm zi de zi și să pornim în căutarea unui loc senin, în care să ne limpezim mintea și inima.

Ca să reușească asta, unii dintre noi aleg să meargă la mall ori să ia la rând buticurile de la fiecare colț de stradă. Asupra lor shopping-ul pare să aibă efecte terapeutice, ceea ce justifică ceasurile bune pe care i le dedică. Ca și cum, burdușindu-și sacoșele cu tot felul de haine, accesorii și multe altele, și-ar schimba nu doar stilul vestimentar ori look-ul, ci și veștimentele sufletului  sau chiar viața. Continue reading “TU UNDE ȘI CÂND AI EVADAT ULTIMA DATĂ?”

ÎNTÂLNIRE CU MATURITATEA

Sursa foto: pinterest.com

Maturitatea nu vine odată cu anii ce se aştern peste noi. Faptul că am atins un anumit prag de vârstă nu garantează nimănui că suntem mai serioşi sau mai înţelepţi. Nu înseamnă că am devenit capabili să luăm deciziile potrivite, că am învăţat în sfârşit să ne asumăm ceea ce facem sau că putem distinge clar între lucrurile care contează şi cele secate de valoare.

Sunt oameni care la 30 de ani cutreieră pe drumurile vieţii, pentru că nu şi-au stabilit încă o destinaţie precisă. Oameni care se avântă în fapte înainte de a pune pe cântar consecinţele şi care cred cu naivitate că pentru a obţine ceva e de ajuns să-ţi doreşti. Sunt oameni care, în ciuda numeroaselor primăveri trăite, continuă să facă slalom printre angajamente şi să-şi investească timpul în nimicuri sau în persoane care îi dezavantajează. Continue reading “ÎNTÂLNIRE CU MATURITATEA”

FERICIRE LA TIMPUL PREZENT

Sursa foto: pinterest.com

Eu sunt fericit(ă)

Tu eşti fericit(ă)

El/Ea este fericit(ă)…

Despre fericire la timpul prezent vorbim tot mai rar.

Societatea defectă în care trăim, viaţa îmbibată în griji şi rivalităţile (inutile) ne-au împins pe mulţi dintre noi către miezul credinţei că fericirea aparţine viitorului. Că poţi fi fericit abia după ce ţi-ai construit o carieră pe care nici un cutremur de 9 pe Richter nu o zdruncină, o casă asemeni celor după care oftezi când răsfoieşti Vogue Living Magazine şi o (nouă) familie. Ca şi cum fericirea ar fi un desert pe care îţi îngădui să-l savurezi doar la capătul mai multor luni de antrenamente istovitoare şi diete draconice. Continue reading “FERICIRE LA TIMPUL PREZENT”

IUBIREA LA DISTANŢĂ

Sursa foto: pinterest.com

Nu e uşor să ai o relaţie la distanţă. În timp ce omul pe care-l iubeşti urcă în avion, tu te îmbărbătezi cu gândul că veţi continua să vorbiţi la fel de des ca înainte. Că vă veţi povesti în amănunte tot ce vi se întâmplă, şi astfel veţi reuşi să păcăliţi distanţa.

Iar în primele zile nu e chiar atât de rău cum ţi-ai imaginat că va fi. Tu îi înşiri fără pauze ce ai mai făcut, iar celălalt îţi expune în cuvinte, fotografii şi video-uri de câteva secunde noua lui viaţă. Te entuziasmezi în acelaşi ritm cu el şi începi să visezi la ziua în care te va plimba de mână în toate locurile minunate despre care ţi-a tot spus. Continue reading “IUBIREA LA DISTANŢĂ”

TU ȘTII CINE EȘTI CÂND TE PRIVEȘTI ÎN OGLINDĂ?

Sursa foto: stylishwife.com

Noi, oamenii, suntem un paradox. Din mai multe puncte de vedere. Însă ce mă intrigă deseori e discreptanța între capacitatea noastră de a ajunge la o destinație anume, oricât de întortocheat ar fi drumul, și neputința de care dăm dovadă de fiecare dată când trebuie să găsim calea către noi înșine. Și asta, indiferent că suntem nevoiți să căutăm un răspuns în adâncul nostru, o soluție sau o oază de liniște.

Chiar dacă unii dintre noi nu excelem deloc la capitolul orientare în spațiu reușim, cumva, să bifăm punctul terminus al destinației. Ne descurcăm cu brio atunci când trebuie să vizităm atracțiile turistice ale celor mai importante metropole ale lumii, în ciuda faptului că harta ni se pare indescifrabilă, iar ceilalți nu înțeleg un cuvânt din ceea ce spunem. Atunci când trebuie să găsim noua locuință a celui mai bun prieten, cu toate că direcțiile lui sunt atât de vagi încât nu ne folosesc la nimic. Sau când GPS-ul mașinii o ia complet razna și ne conduce pe un traseu total necunoscut. Continue reading “TU ȘTII CINE EȘTI CÂND TE PRIVEȘTI ÎN OGLINDĂ?”

MIC TRATAT DESPRE SINGURĂTATE

Sursa foto: pinterest.com

Până acum ceva timp mi-a fost greu să renunţ la anumite lucruri personale. Chiar dacă eram conştientă că şi-au ieşit din uz, că nu mă mai reprezintă, iar prezenţa lor ar însemna o risipă de spaţiu, aruncarea sau, după caz, donarea lor era întotdeauna dureroasă. Ca şi cum despărţirea asta nu m-ar fi văduvit doar de titlul de proprietar, ci şi de un strat profund al fiinţei mele.

Iar sentimentul ăsta de gol m-a încercat chiar şi atunci când, după zile sau luni de zitări, am decis să spun adio oamenilor cu care mi-am împărţit pentru o vreme viaţa. Şi, din câte am observat, nu sunt singura. Perspectiva de a rămâne în compania propriei persoane ne împinge pe mulţi dintre noi să prelungim termenul de valabilitate al relaţiilor în care ne aflăm la un moment dat, chiar dacă iubirea s-a consumat deja sau există semne clare de incompatibiliatate. Continue reading “MIC TRATAT DESPRE SINGURĂTATE”